O poveste

Ca toate povestile, incepe cu "a fost odata" si se sfarseste cu lacrimi (de fericire sau de tristete). Poate ca ceea ce am de gand sa povestesc aici nu se preteaza la aceasta structura, pentru ca mi-e tare greu sa spun cand a inceput si nu cred ca o sa se termine vreodata, desi au fost multe lacrimi.
Totusi, incerc sa fac citirea povestii putin mai usoara si sa incep povestea de unde am lasat-o, de la biletelul ala scris pe genunchi intr-o masina.
Au urmat vreo luna-doua in care soarele n-a mai rasarit pe strada noastra. N-am mai vorbit, el a fost cu altcineva...Pana pe 17 IUlie. De atunci am tot zburat, la inceput timid, dupa care hotarat, eu am obosit si am cazut.
Pe 31 August mi-am dezlipit sufletul de al lui, 10-20 de cuvinte reci, grele, fara mila care ilo anuntau ca totul s-a incheiat ireversibil. Cel mai mult ma doare ca acele cuvinte nu erau ale mele, erau cuvintele cuiva care nu ma intelegeau, cuvnte pe care am fost silita si nu prea sa le spun.
C'est la vie! -cum i-am zis si lui.
Si el si eu am ramas cu un gol cu care ne-am obisnuit sau nu...Ca sa citez pe cineva dragut de tot, nu prea conteaza cat de mult ai suferit, cat ai plans sau daca ai regrete, conteaza ca ai iubit (pentru prima oara cu adevarat in cazul meu) si asta inseamna foarte mult.
Habar n-aveti cat de greu e sa rezum un zbor in cuvinte, sa-l rup de vise, de priviri, de gesturi si sa-l aplatizez, sa-i ucid amintirea. Dar nu ma-s mai vindeca niciodata altfel.
Daca el citeste, lucru care e aproape imposibil, insa, ma repet, reelatia noastra tine(a) de suparanatural, vreau sa stie ca ii multumesc mult, ii spun inca odata ca asa ceva e irepetabil si ca imi pare rau ca n-am stiut cum sa-l iubesc.

Simt nevoia sa ma semnez asa cum sunt si asa cum am fost pentru el, adica Mara.