...spune-mi o poveste. Cu printi si printese, si balauri inspaimantatori cu un miliard de capete.
Tine-ma in brate si lungeste povestea pana cand fara sa-mi dau seama sau asa ma pot impotrivi, mi se inchid ochii si te vad ca prin ceata, in intuneric...Sa-ti simt doar caldura si miscarea ritmica a pieptului. Vorbeste-mi din ce in ce mai incet, pana cand nu mai stiu nimic...
Si chiar daca acum ii cer vietii sa ma tina in brate, sa ma prinda bine de mana si sa ma treaca toate strazile din Drumul meu, imi dau seama ca eu, in esenta, nu sunt facuta sa fiu asa.
Vreau sa strang din dinti, sa alerg, sa ma murdaresc, sa ma lovesc si sa trec prin toate...La sfarsot sa ma stranga plamanii, sa ma doara oasele si sa fiuyu obosita moarta, dar sa stiu ca AM TRAIT. Ca am ajuns unde vroiam.
Ambalajul asta pe care il numim corp e atat de simplu, si totusi atat de complicat...E atat de greu sa ajungi ce e in spatele pielii a muschilor si a tuturor foitelor astea care ne invelesc ca sa incerci sa arunci macar o privire cu coltul ochiului, ca sa cunosti infinit de putin persoana in fata careia stai.
Si totusi, pana sa ajungi
inauntru, uneori iti dia seam aca nu mai are nici un rost...