In ultima vreme n-am prea scris...Ampostat idei fugare, ca niste pomi infloriti vazuti din goana unui tren prea fugar. Iti lasa o senzatie de neterminat. De fapt, ultim alun a semanat o calatorie cu trenul. In vagonul meu, care se misca in ritmul ticaitului ceasornicului, pe sine transpaernte de amintire. Am citit multa poezie, asa cum fac mereu in tren. Am desenat portrete si am avut nostalgii, am mancat cateva zeci de kilograme de mere si am ascultat muzica.
In tren nimeni nu scrie. Toata lumea citeste. Prea multi oameni scriu cu ochii inchisi. Scriu fara sa citeasca, pentru ca i-ar complexa o comparatie cu Salinger sau cu Tolstoi sau, in fond, cu orice scriitor de romane politiste, filozofice, triste, cu fete, fara fete, despre animale etc.
Mi se pare ca trenurile au fost inventate nu atat pentru transport, scop prozaic in esenta, ci pentru ca oamenii sa citeasca ce au scris altii. Daca n-ar exista trenuri ar exista zeci de miliarde de romane si nici un cititor. Pentru ca daca nu citesc toti in tren, macar 20% o vor face.
Si blogul meu a fost un fel de calatorie cu trenul. Muzica din ce in ce mai trista...Poezii frumoase...Mi-e frica sa nu devin o fata care mananca mere si cauta disperata poezii si cantece de Chopin pentru ca nu mai poate sa scrie. Sun (am acordat verbul corect dar nu arata bine) ciudat.
Parca nu mai sunt eu. Pentru ca trenul asta m-a dus altundeva, spre o eu mai calma si mai matura si mai furioasa, si mai ...altfel.
Am mers cu bicicleta si azi si ieri si alaltaieri. In mirosul de mici si sunetul de manele de pe colina din spatele blocului am pedalat spre poteci stancoase si ape reci. Caldura m-a impins spre locuri inalte si racoroase, unde pot sa-mi aud numai chitara.