Mi-a luat putin mai mult de 4 luni ca sa realizez ca mi-e bine. Uneori simt ca sunt jos-jos de tot si am indoieli si d-astea...Dar azi am avut certitudinea, pentru un moment, ca totul o sa fie bine.
Am asteptat. Si nu a fost usor. Am renuntat la unele chestii. Si acum vreo juma de ora am avut o revelatie in timp ce ascultam melodia de mai sus, peste care am dat intamplator : am mers pe drumul pe care trebuie.
Cand simt ca clachez deschid geamul si trag adanc aer in piept, cu ochii inchisi. E prea rece si prea sus, ca sa nu mi se goleasca mintea de toate prostiile. Si, undeva departe in mine, tin inchise lucrurile care ma readuc mereu pe linia de plutire.
De fiecare data cand simt ca pic, ma gandesc la sentimentul pe care il ai atunci cand ai reusit sa faci ceva de care nu te credea nimeni in stare, la euforia din momentele in care nu-ti pasa de nimic si iti vine sa zbori, la felul in care te simti cand cineva te tine in brate si nu te poti gandi la nimic care poate merge prost...
Cred ca aerul curat e remediul perfect pentru orice...Si incerc sa nu uit ca "good things might come to those who wait".
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu