Dimineata stau langa geam si las soarele sa ma mangaie pe pleoape, pe buze, pe par...
Si totusi sunt suparata pe mine. Pentru ca unu-doi plang...De nervi, de la cele mai mari stupizenii, pe care nici eu nu el inteleg. Am ajuns sa fiu complet insesnsibila la ce conteaza. Nici macar nu-mi mai pasa...De nimeni in special.
Undeva in lume oamenii mor si nu e corect.
Undeva in lume alti oameni gasesc in ei speranta pentru a se ridica...Oricat de jos ar fi picat.
Si totusi, soarele rasare in fiecare dimineata.
Si totusi timpul ne omoara, asa de seducator si de imperceptibil, cu fiecare guar de aer trasa in piept.
Traiesc fiecare zi cu zambetul pe buze si rad de fiecare dezamagire...Dar nu e suficient uneori. Si cel mai urat e cand nimenui nu-i pasa.
