Sa iti vibreze sufletul in ritmul unui cantec predestinat, al unui cantec intamplator...

Glasul gutural al viorii, cald, intunecat si departat, pare, in mod paradoxal, ca izvoraste din mine. Il simt picurandu-mi in suflet o otrava dulce, amortitoare, care imi inunda venele, imi paralizeaza muschii, imi trezeste sufletul. Inima imi bate odata cu tactul lenes al melodiei, fiecare respiratie mi se amesteca in valsul neobisnuit al clipei care trece prin mine.

 Si din nou, vioara...Cu trupul ei elegant, de femeie,cu sunetul coardelor care ma sfasie si ma aduna la loc, bucata cu bucata...Simt cum ma izbeste dureros pe pamant, iar apoi ma ridica spre un cer mai alabstru decat as putea visa vreodata.

 Incep sa ma intreb daca nu exista ceva mai mult decat lumea naostra materiala, decat inevitabilul concret in jurul caruia ne invartim existenta...O intrebare retorica de vreme ce o vioara e in stare sa ma desfaca strat cu strat si sa ma aduca mai aproape de mine decat ma fost vreodata...