In fiecare dimineata nenorocita a ultimei luni, circumstantele m-au obligat sa ma trezesc mult prea devreme...Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, temperaturile sunt insuportabile in cel mai autentic sens al cuvantului. Lumina chioara a diminetii de februarie, senzatia iminenta ca iti vor ingheta pometii, frigul care reuseste cumva sa treca prin cele 'nspe mii de straturi de haine si sa iti alunece pe piele.
In mod ciudat, unul din putinele lucruri care te fac sa te simti mai bine la -20 de grade, asteptand autobuzul de 6.37 e faptul ca nu esti singur in statie. Totusi, nu stii niciodata pe cine gasesti sub prelata cenusie din statie... Uneori ma bucur de compania unor muncitori draguti ( nu de-aia care fluiera dupa tine pe strada), cu hainele patate de var, abia trecuiti de douazeci de ani, alteori am ocazia sa admir doua doamne respectabile la vreo patruzeci si cinci de ani, bune prietene, care palavragesc vesele asteptand autobuzul care le duce la munca...Sunt si straini pe care ii cunosc mai putin, uneori fete de varsta mea, cu muzica in casti si gluga pe ochi, studenti, excursionisti...
E surprinzator cum asteptarea infrigurata ne aduce oarecum mai aproape, desi nu ne cunoastem. Simti o usoara simpatie pentru cel care indura aceleasi suplicii ca si tine, la o ora imposibila, asteptand acelasi autobuz scartaitor.
Totusi, din grupul acesta de persoane necunoscute pe care am ajuns sa le cunosc in fiecare dimineata se desprinde cineva care ma intriga, in mod inexplicabil. E in statie lunea, miercurea si joia, pe la 6.30, imbracat foarte gros, cu fularul tras peste obraji, caciula peste urechi si ghiozdanul in spate. Facem impreuna drumul spre liceu de prin noiembrie ( cel putin de atunci l-am observat ), si lucrurile decurg cam identic de fiecare data: in statie ne aruncam ocheade, in autobuz ii simt privirea atunci cand crede ca nu sunt atenta, dar atunci cand coboram, practic o ia la fuga. Mege super repede in fata mea, si eu ma chinui sa il ajung din urma, insa nu reusesc pentru ca sunetul pasilor mei pe asfalt il face sa mearga parca mai repede. De cele mai multe ori are un avans de 2 metri in momentul cand intru pe poarta, cu rasuflarea taiata...Stiu sigur ca o face intentionat, desi nu pot decat sa-mi imaginez ce e in mintea lui, "it's our little game"...
Si totusi, de ce baiatul asta de clasa a 10a, cu parul ciufulit si ondulat, care pare genul timid si cuminte? Sincera sa fiu habar nu am, dar e ceva straniu care ma trage spre el...Poate in zambetul imperceptibil pe care il are cand trece pe langa mine pe hol sau cand ma vede in curte...
Poate e doar in capul meu...dar totusi trebuie sa vorbesc cu el...
I must get to know my stranger..
