Suntem traiti de vietile noastre, asa cred eu. Si incerc sa explic dar nu intelegi sau poate nu explic eu bine.
Mi-e frica de singuratate. Am un gol in cosul pieptului pe care trebuie sa-l umplu cu cuvinte sau gesturi, cu dragoste.
Caut umeri pe care sa plang, brate in care sa ma odihnesc, maini pe care sa le strang. Insa sunt egoisat. Caut fara sa ofer la randul meu.
Imi imprastii afectiunea cu zgarcenie, si ma ascund sub o masca de cinism si ironie. Trebuie sa ma desfaci strat cu strat, ca pe o ceapa, p-ana ajungi la miezului miezului meu. Si cred ca nimeni nu a ajuns atat de departe ca sa poata vedea monstruletul devorator de afcetiune din mine.
Sunt putine persoane carora le ofer sentimente, si atunci cand realizez cat de vulnerabila sunt fata de ele ma infasor la loc in foile mele de ceapa si trebuie s-o ia de la inceput.
Sunt o prietena teribila si minunata in acelasi timp. Si nici maacr nu stiu de ce. Si fac tot ce imi trece prin cap, nejustificat, meritul meu fiind acela de a gasi o justificare pe parcurs.
Mi-e sete de viata si pe unii asta ii atrage la mine. Dar nu isi dau seama ca eu nu menajez pe nimeni si zic totul in fata.
Frankly, I don't give a damn about a hell lot of people...Pot numara oe degete oamenii de care imi pasa cu adevarat. 75% sunt familie. PUn sufelt greu si iti ai ceva ca sa devi
cineva pentru mine.
Si, totusi, stiind toate astea...Cunoscandu-mi egoismul, narcisismul, firea ciudata si schimbatoare...Evalueaza riscurile ( da, tin neaparat sa faci asta, nu vreau sa invoci nici o scuza in final), trebuei sa te hotarasti daca esti sau nu dispus sa incerci sa ma cunosti si sa ma iubesti ( nu ma refer la genul ala de iubire,se intelege).
Unora li se pare ca merita. Eu, sincer, nu stiu, dar le multumesc celor care imi umplu viata si imi accepta tentativele sovaiotare de a face la fel.
